Ce ne facem fetelor? ANA: FUGI, Elena, hai mai repede!Pierdem autobuzul!

ELENA: Nu se poate!

ANA: Asta ne trebuia acum!

ELENA: Nu te îngrijora, totul va fi bine. Vine altul! Nu știi vorba din bătrâni: ”După tramvai și bărbați să nu alergi niciodată!”

ANA: Se pare că azi Străinul Chipeș nu vrea să apară!

ELENA: Da te-ai aprins rău de tot!

ANA: Am și de ce. Tu n-ai văzut cum arată? Mi-ar plăcea să-l pun pe blond pe un suport de prăjituri, să-l întorc încet și....

ELENA: Dacă te-ar auzi ai tăi cum vorbești de băieți!Mă duc să iau bilete!

ANA: - Nu e aici în fiecare dimineață. Țin un jurnal: Însemnările zilnice ale Străinului meu. ”Ce autobuz așteaptă...când și cât de des? Vă rog, să urce în autobuzul nostru într-o dimineață...Dar ce aș face dacă aș urca?”

-se aude un sunet de telefon-

Incredibil!

”Nu ne-am cunoscut. Încă. Sper că vom face cunoștiință în curând. Te văd în fiecare dimineață în stația de autobuz.Pe mâine! Mihai

Uf, ce-mi bate inima!





TARTUFFE - MOLIERE



DORINE: AȚI pierdut, spuneți-mi! Să suferiți fără să spuneți nici un cuvânt?

MARIANE: Ce vrei să fac împotriva unui tată autoritar?

DORINE: Ce trebuie.

MARIANE: Ce?

DORINE: Să-i spuneți că vă veți căsători pentru dumneavoastră, nu pentru el și că, dacă Tartuffe este atât de fermecător pentru el, poate să-l ia de soț fără nici o problemă.

MARIANE: N-am avut niciodată forța să spun ceva.

DORINE: Văd că vreți să fiți a domnului Tartuffe . Ce drept aș avea să lupt împotriva dorințelor dumneavoastră? Partida e ea însăși foarte avantajoasă. Toată lumea îl acoperă de glorie; este nobil la el acasă, bine făcut, are urechile roșii și tenul înfloritor; veți trăi foarte mulțumită cu un asemenea soț.

MARIANE: Oprește-te, te rog! Sunt gata să fac orice să scap!

DORINE: NU, o fată trebuie să asculte de tatăl ei chiar dacă vrea să-i dea o maimuță ca soț. Soarta dumneavoastră e bună, de ce vă plângeți? Veți merge cu poștalionul în orășelul lui, unde veți găsi unchi și veri și vă veți bucura să stați de vorbă cu ei.

MARIANE: Mă faci să mor. Gândește-te mai bine la sfaturi, ca să mă apăr.

DORINE: Eu sunt servitoarea.

MARIANE: Dorine, te rog! Atunci, bine! Pentru că soarta mea nu te va emoționa, lasă-mă de-acum înainte pradă disperării. Știu remediul sigur al tuturor relelor.









































LUCIETTA: Mămico...

MARGARITA:Da fetițo...

LUCIETTA: Trece carnavalul..

MARGARITA: Și grozav am mai petrecut!

LUCIETTA: Nici măcar, acolo o sărăcie de piesă n-am văzut și noi.

MARGARITA: Și te mai miri? Eu deloc: de-aproape șaisprezece luni de când m-am măritat cu taică-tău, l-ai văzut tu scoțându-mă vreodată în lume?

LUCIETTA: Și când te gândești că abia așteptam să se însoare a doua oară! Pe vremea când eram singură cuc în toată casa, îmi ziceam: ”Eh, bietul tata , nu mă scoate din casă fiindcă n-am cu cine ieși; dar dacă se însoară, o să ies cu mămica mea vitregă!” Și-acu poftim, s-a însurat...dar, după câte văd, nu-i nici o pricopseală; NICI pentru mine, nici pentru dumneata.

MARGARITA: E un urs, fetițo! Nici el nu petrece, și nici pe noi nu ne lasă! Ei, și să fii văzut tu, când eram fată de măritat: numai de petreceri nu duceam lipsă! Iaca așa am fost eu crescută! Acu, nu zicc-aș fi din alea care mor să bată toată ziua caldarâmul...dar, mă rog, așa, din când în când, mi-ar plăcea și mie.

LUCIETTA:Da eu, sărăcuța de mine, care nu ies nici pân la poartă!

MARGARITA:Barem tu o să te măriți; dar cu mine s-a zis pe toată viața!

LUCIETTA: Când o să mă mărit?

MARGARITA: Când o vrea Cel-de-sus!

LUCIETTA: Și Cel-de –sus o să mă mărite fără să știu și eu?

MARGARITA: Păi sigur c-o să știi și tu. Ia vezi-ți de lucru! Ai terminat ciorapul ăla?

LUCIETTA:Uite-acuși!

MARGARITA: Dacă vine dumnealui și nu-i gata ciorapul o să spună c-ai stat iar să caști gura în balcon....



Mâinile mele sunt îndrăgostitte,

Vai, gura mea iubește,

și iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare,

și iată-mă, fără să dorm,

aievea văd zeii de fildeș,

îi iau în mână și îi înșurubez râzând în lună.

Și eu cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni.



CONȘTIINȚA: Rupe! Rupe lanțurile!

SOȚIA: Nu pot!...n-am curaj...N-am voie, nu știi că n-am voie?

CONȘTIINȚA: Fură-ți clipa de bucurie din neantul din care te-ai desprins..

SOȚIA: Dacă se află? Dacă mă vede cineva? Dacă mă prinde el?

CONȘTIINȚA: De când e lumea femeile își înșală bărbații și numai în romane și-n filme femeile sunt prinse.

SOȚIA: E oribil! Să-l înșel? De ce să-l înșel?

CONȘTIINȚA: De ce te-ai înroșit când te privea tânărul acela? Vorbele lui erau banale dar avea în glas un tremur, , și mâinile...

SOȚIA: Nu, nu pot, nu vreau!

CONȘTIINȚA: În zadar....e prea târziu.

SOȚIA: Și soțul meu e aici...dincolo.

CONȘTIINȚA: În curând va merge la culcare. Are somnul greu.

SOȚIA:Ce-mi trece prin minte, Doamne? Dacă-l vede grădinarul?

CONȘTIINȚA: Grădinarul doarme...





AMPELIS: Dragă, bărbatul care nu e gelos, nu se mânie, nici nu te-a bătut niciodată mai e ăla îndrăgostit?

CHRYSIS: Doar astea sunt dovezi de dragoste?

AMPELIS: Da, sunt dovezile unui bărbat încins de patimă. Pentru că restul, sărutări, lacrimi, jurăminte și vizite dese sunt semne ale unei iubiri ce-abia se-nfiripă și care crește încă. Focul vine din gelozie. Prin urmare, dacă-după cum spui- soțul te bate și e gelos, e semn bun și ar trebui să-ți dorești să facă mereu așa .

CHRYSIS: Ce spui? Să mă bată mereu?

AMPELIS: Nu să te bată, ci să se-nciudeze, dacă nu te uiți numai la el.

CHRYSIS: Dar eu nu am pe nimeni.Mă bănuiește degeaba.

AMPELIS: Și asta ar trebui să te încânte. Așa se va necăji tare și se va strădui în fel și chip să nu-l întreacă rivalii.

CHRYSIS: De fapt el doar mă bate, dar de dat nu dă nimic.

AMPELIS: O să dea, că e gelos și mai ales dacă-l pui pe jar.

CHRYSIS: Ampelis, tu vrei s-o pățesc urât de tot.

AMPELIS: Câtuși de puțin. Așa iau naștere marile iubiri, dacă bărbatul crede că nu i se dă destulă atenție. Dacă însă e convins că-l ai numai pe el, dorința se mai potolește.





























ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI-SHAKESPEARE



CATARINA: Hai, descrețește-ți fruntea încruntată,

Și nu-ți zvârli privirea cu dispreț ca să-ți rănești stăpânul, domnul tău,

Ți se zbârcește frumosul chip când te încrunți așa, ca o livadă care-o bate bruma.

Și bunul tău renume ți se duce ca mugurii când vine vijelia și-i scutură.

Femeia mânioasă e-ntocmai ca fântâna tulburată, ca apa noroioasă și sălcie, din care nimeni cât de însetat, nu vrea să bea măcar o picătură.

Bărbatul ți-e stăpân și păzitor. E viața ta, e capul tău.

Veghează asupra ta și se-ngrijește de tine. Își supune veșnic trupul la grele munci pe când tu stai acasă, pe lângă foc, în liniște și pace;

Și-ți cere doar iubire, ascultare, credință și un zâmbet în privire.

Răsplată ne-nsemnată pentru grija și osteneala lui. Căci datoria femeii către soțul ei e-asemeni ascultării pe care-o datoresc supușii suveranului.

Mă rușinez când unele femei se războiesc cu soții, neprimind să viețuiască-n pace, și voiesc să poruncească și să stăpânească, în loc să se supună, să asculte și să iubească.

Neputincioase și semețe gâze!

Deci fiți la locul vostru, e mai bine;

Și mâinile așa cum se cuvine, le-ncrucișați în semn de ascultare și cereți-le soților iertare.

Iar dacă soțul meu îmi poruncește, îndeplinesc pe loc tot ce poftește.....





















TITANIC VALS - T. MUȘATESCU



MIZA: Știi că nu sărută deloc rău blegul ăsta? Nenorocitul!

GENA: Fericitul, vrei să zici?

MIZA: Ba nu, nenorocitul...

GENA: De ce?

MIZA: Îl iau de bărbat!

GENA: Glumești

MIZA: Deloc. Astă-seară mă va cere, oficial, în căsătorie

GENA: Cum? Adevărat? Vrei să te măriți cu Dinu?

MIZA: Sunt silită...

GENA: Cine te poate sili cu un om pe care nu-l iubești, pe care până azi nu-l puteai suferi?

MIZA: Cine? Soarta.

GENA: Dar ce ți s-a întâmplat? Ce ți-a făcut ”ție” soarta?

MIZA: Nimic grav...Trebuie să mă mărit...repede de tot...până nu e prea târziu...Acum ai înțeles?

GENA: Doamne...! Ai înnebunit?

MIZA: Te înșeli! De-abia acum mi-am venit în minți...

GENA: Ai făcut tu asta?

MIZA: Dacă-l iubeam!

GENA: Și nenorocirea ți s-a întâmplat demult?

MIZA: Cu oarecare aproximație, sper că peste șase luni să vă tratez cu un nepot...Ce fericire o să fie în familie!

GENA: De-aia nu mai scoți tu centura de pe tine...De-aia te păzești atâta....amețelile! Și el....omul acela....tatăl copilului știe?

MIZA: A cerut mutarea din garnizoană...

GENA:A! E ofițer?!

MIZA: Mai rău! E locotenent. Adineaori am fost la el...dar în locul lui am găsit o scrisoare

GENA: Bine, dar e obligat să se căsătorească imediat cu tine..

MIZA: E obligat? De cine?

GENA: De conștiința lui de om...

MIZA: N-are...

GENA:Mă mir că mai poți să surâzi! Ce-o să zică familia...tata...orașul?Eu în locul tău m-aș omorî.

MIZA: Am găsit o pedeapsă mult mai grea...Mă mărit cu Dinu. Mie-mi trebuie un bărbat care să mă iubească el, nu pe care să-l iubesc eu? Și singurul la îndemână e Dinu...

GENA: Și copilul?

MIZA: Va fi al lui... Ce? Nu s-au mai văzut copii născuți în șapte luni, având totuși nouă?

GENA: E o crimă să înșeli un om...

MIZA: Și Gigi a făcut cu mine o crimă, fără să am altă vină decât aceea că l-am iubit, că-l iubesc ca o nebună...ca o proastă...

GENA: Da, dar nu e drept să te răzbuni pe Dinu.

MIZA: Nu mă răzbun pe el. Gândește și tu... Dinu mă iubește... Va fi fericit să fiu a lui. Da ce-ai tu cu Dinu?

GENA: Tu nu-nțelegi că-l iubesc? M-am mulțumit să-l iubesc de departe...numai cu gândul... Cum aș mai putea rămâne indiferentă?

MIZA: Te gândești numai la tine. Dar eu? Eu ce vrei să fac? Să fac un copil, nu? Fată mare cu copil mic, asta vrei s-ajung?

GENA: Nu...n-ai s-ajungi...Îți iau eu copilul...

MIZA: Ți-a sărit o doagă?

GENA: Nu...Vorbesc serios...Plecăm imediat amândouă undeva la țară. Stăm acolo până se naște copilul. Îl declar la primărie ca fiind al meu. Tu te-ntorci acasă...ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și îți jur că nimeni nu va ști vreodată taina care ne leagă.

MIZA: Și acasă ce spunem?

GENA: Adevărul, că sunt însărcinată și vreau să plec din oraș până nasc.

MIZA: Ești tu în stare să faci asta pentru mine?

GENA: O fac pentru Dinu.

























JULIETA Cine e signorul Ce trece-acum, doică, poţi să-mi spui?

DOICA: Acela? Cred că e moştenitorul Şi fiul lui Tiberio moşneagul...

JULIETA: Dar tânărul care-i urmează, care N-a vrut deloc să joace?

DOICA: Nu-l cunosc.

JULIETA: Mergi repede şi află cum il cheamă Şi vin de-mi spune.

(Doica pleacă) ,



JULIETA: Nouă bătu cand am trimis pe doică. Spunea ca vine peste-o jumătate de ceas! Ori poate nu l-o fi găsit?

Nu, dar e şchioapă... Crainici ai iubirii ar trebui să fie gândurile, căci gândurile sunt mai sprinteioare ca razele de soare care-alungă de pe coline-ntunecate noaptea.

Nu-i ca şi vantu-naripat Amorul

Şi nu ii poartă oare căruciorul

Mici porumbiţe cu-aripe uşoare?

De la nouă pan' acum, trei ore

Lungi au trecut, şi ea tot să nu vie!

O, de-ar avea o inimă şi-ntrânsa

Un sânge tânăr, ar zbura ca glonţul,

Şi un glonţ s-ar duce şi-ar veni-napoi!

Bătranii parcă n-au viaţă-n ei,

Trandavi şi-nceţi, ca plumbu-s reci şi grei.

(Intră doica şi Petre) O, Doamnei lat-o. Doică, l-ai găsit? Ce-aduci?

JULIETA: Ei, Măicuţo? Doamne! Dar de ce te uiţi Aşa urat? O, chiar de-i tristă vestea tu spune-o vesel, iar de este bună nu mi-o strica c-o mutră-aşa de acră!

DOICA: Of, nu mai pot! Aşteaptă să răsuflu... Ce-am alergat!... Mă dor oasele toate!

JULIETA: Ţi-aş da pe ale mele-n schimb pe vestea ce mi-o aduci! O, spune-o, doică dragă! O, spune-o doică, dragă doică!

DOICA: Doamne!Ce zor! Nu poţi să mai aştepţi defel? Vezi bine doar că nu mai am răsuflet?

JULIETA: Cum n-ai răsuflet cand găseşti răsuflet să-mi spui mereu că nu mai ai răsuflet? De cand tot spui de ce nu poţi să-mi spui, puteai să-mi fi şi spus răspunsul lui! Răspunde: cum ţi-e vestea? Bună? Rea?.. Atat, şi celelalte mai pe urmă. Dar spune-odată, spune, vai, şi-mi curmă Neliniştea...

DOICA: Ei, rău ai nimerit-o! Ce te pricepi tu la bărbaţi! Romeo? O fi, nu-i vorbă, mai frumos la chip, La pulpe şi la mâini şi la picioare ca ceilalţi toţi, deşi nu se cuvine să mai vorbim de astea, însă totuşi oricumar fi, e fără asemănare; Curtenitor nu prea ii este felul, Dar aş putea sa jur că-i bland ca mielul! Ia spune, ai mancat azi la amiază?

JULIETA: Nu, nu! dar asta nu mă-nteresează, Ce-a zis el?

DOICA: Vai, cum mă doare capul! Capul meu! Zvâcneşte, parcă stă să mi se spargă! Aici mă ţine-un junghi!Spinarea mea! Cum te înduri să mă tot porţi pe drumuri! Din asta poate mi s-o trage moartea...

JULIETA:Imi pare foarte rău că nu ţi-e bine Dar, doică dragă, spune-mi: Ce-a zis el?

DOICA: Romeo spune... ca un gentilom cinstit, drăguţ, bun, foarte cumsecade... Dar unde-i maică-ta?

JULIETA: Unde e mama? Ei, înăuntru! Unde vrei să fie?! Dar ce-alandala-i vorba ta: Romeo Un gentilom... Unde-i maică-ta?

DOICA: Te-ai supărat, hai! Maica ta, Hristoase! Poftim! Frumos iţi stă! Asta-i pesemne, Leac pentru junghiul ce mă ţine-n spate. Mergi singurică, draga mea, de-acum când vei avea să mai trimiţi o vorbă!

JULIETA: Ei, las-o! - Spune: Ce ţi-a spus Romeo?.

DOICA: Ai voie azi să mergi la spovedanie?

JULIETA: Da.

DOICA: Du-te atunci la fratele Lorenzo. Te-aşteaptă acolo-un mire ca să tacă din tine o mireasă. Ia te uită cum i se urcă sangele-n obraji! Şi mai tarziu i-or arde ca pojarul.

Mergi dar, şi eu mă duc să caut scara,

Pe care se va căţăra talharul la noapte...

Eu-s vita de povară, mă trudesc de dragul vostru numai, ziua-ntreagă.

Dar tu la noapte ai să porţi povara...

Merg să mănanc. Tu mergi la mănăstire, cât mai în grabă.

JULIETA Da, dădacă dragă! Mă duc, alerg, zbor către fericire! (Ies)

O, vino, noapte bună, fermecată,

Dă-mi pe Romeo-al meu, şi când vreodată

El va muri, tu să faci mii de stele

Din trupul lui, care ar împodobi

Atat de mandru bolta instelată,

Că lumea-ntreagă s-ar indrăgosti

De tine, noapte, - şi-ngamfatul soare

N-ar mai afla pe nimeni să-l adore!

Dar vine doica... O, aduce veşti

De la Romeo-al meu, şi fiecine

Romeo spune, este pentru mine

Un sol ce-aduce glasuri ingereşti.

(Intră doica cu o scară de franghie) Ei, doică? Zi, ce-i nou'.' Aceasta-i scara Ce ţi-o dădu Romeo?

DOICA:Da, e scara!

(Aruncă jos scara)

JULIETA: Vai! Pentru ce-ţi frangi mainile? Ce ai?

DOICA: Amar de noi! E mort, e mort, e mort! Suntem pierdute, draga mea, pierdute! O, vai! S-a isprăvit! S-a dus! E mort!

JULIETA: Ce? Poate cerul fi aşa de crud?

DOICA: Doamne cine-ar fi crezut! Romeo!

JULIETA: Eşti un diavol, de mă chinui aşa? S-a omorat Romeo? Spune! Dacă E mort, zi: da; de nu, zi: nu!

DOICA: Cu ochii mei, vai, rana i-am văzut-o aici la piept, la pieptul lui viteaz! Trup fără viaţă! Palid, palid, palid. Cum e cenuşa şi manjit de sange! Am leşinat cand l-am văzut aşa.

JULIETA: Frânge-te, tu inimă rămasă pe drumuri! Ochi, intraţi in inchisoare, Lipsiţi pe veci de razele de soare! Prefă-te, humă păcătoasă-n humă! Nu mai mişca... O, moarte, vino, du-mă Alături de Romeo, în sicriu!

DOICA: O, Tybalt! Tybalt! Bunul meu prieten! Mândre gentilom! De ce am mai trăit să te văd mort?

JULIETA: Ce-i vijelia asta care bate de pretutindeni? E ucis Romeo? Tybalt, scumpul meu văr e mort?

DOICA: Tybalt e mort, Romeo surghiunit! Romeo l-a ucis şi e-n surghiun!

JULIETA: O, Doamne! Doamne! Mâna lui Romeo făcu să curgă sângele...

Frumos tiran! Demon cu chip de inger!

Dar, răule, de ce-ai ucis pe Tybalt?

DOICA: Fiindcă el voia să îl ucidă!

JULIETA: Dar unde-i mama, tata, doică bună?

DOICA: Plang şi bocesc pe Tybalt. Vrei să-i vezi? Te duc la ei.

JULIETA Cu lacrimile lor ii spală rana. Ale mele însă, când ale lor se vor usca, vor plange Surghiunul lui Romeo-al meu. Ia scara. Sărmană scară, cum te-a înşelat, ca şi pe mine, soarta lui Romeo! Te

socoteam că-i vei deschide drum spre patul meu.

Nu Romeo, ci doar cumplita moarte

De fecioria mea să aibă parte.